La Paris e mai frig decât la București [1]

În ultimii 15 ani, nici un președinte al României nu a avut o întrevedere atât de glacială cu un președinte al Franței, așa cum s-a întâmplat la recenta întâlnire Băsescu-Chirac.

Istoria postdecembristă a României abundă în situații dificile în care liderii francezi au sprijinit țara noastră, așa cum numai în 1918, la Marea Unire, s-a mai întâmplat. Imediat după Revoluție, președintele Mitterrand, unul dintre părinții Uniunii Europene, și-a asumat o vizită la București, unde s-a întâlnit cu Ion Iliescu. A făcut asta pentru România, și nu pentru liderul său vremelnic. El a înfruntat cu stoicism și criticile din presa de acasă, dar și scandările studenților bucureșteni: „François Mitterrand est l’ami des assassins!” Cel care i-a urmat, Jacques Chirac, nu știe încă dacă în cartea de istorie a Franței va fi trecut la buni sau la răi. În cartea de istorie a României, el este deja o figură luminoasă.



Chirac este acela care, în 1997, la Madrid, a susținut, până în ultima clipă, aderarea României la Clubul occidental numit NATO. A fost cel care, încercând să ne smulgă țara din zona gri a Europei, a reușit aproape o noapte să coalizeze toate statele europene în încercarea de a frânge opoziția Americii, ce nu era pregătită atunci să vadă Bucureștiul ca pe un aliat. Chirac a fost atunci înfrânt, dar România – așa cum am văzut mai târziu – a câștigat. Prima dată după Revoluție, un stat occidental puternic a atras atenția lumii asupra țării noastre, ca asupra unui stat al cărui loc este în Occident. Tot Chirac, împreună cu Blair, a sprijinit și începerea negocierilor de aderare a României la UE, în decembrie 1999, la Helsinki. De 15 ani, guvernele României, indiferent de culoare, au găsit sprijin în cele franceze, indiferent de culoare. Gestul președintelui Chirac de a nu-l conduce pe Traian Băsescu la declarațiile de presă are o semnificație negativă aparte. În diplomație, gesturile francezilor au o precizie matematică. De exemplu, dacă un ambasador al Franței se ridică de la un dineu înainte de servirea cafelei, gestul e considerat un incident diplomatic. Gestul fără echivoc al lui Chirac reprezintă o răceală nedisimulată față de președintele Băsescu. Apoi, nu numai că președintele Chirac l-a dat, practic, pe ușă afară pe Băsescu, dar l-a trimis la București și cu mâna goală. El a refuzat să spună când va ratifica Franța Tratatul de aderare a României la UE. Pur și simplu, Franța a refuzat să ia parte la o sărbătoare pentru sora sa mai mică, la al cărei succes Parisul a avut o contribuție majoră. Ce anume a condus la atitudinea lui Chirac nu e greu de imaginat. Gesturile președintelui Băsescu din ultimul an pot fi considerate de-a dreptul provocări la adresa Franței. Primarul Băsescu nu avea cum să știe că declarațiile sale în calitate de președinte de țară nu sunt precum promisiunile din campania electorală pe care acum nu și le mai amintește nimeni. În politica externă, declarațiile sunt stocate, analizate și au repercusiuni. Poate că Chirac nu a uitat declarația făcută anul trecut despre premierul Raffarin, care, în opinia lui Băsescu, „a venit la București să-și ia tainul”. Sau nu o fi uitat declarațiile absurde, cu trimitere la Franța, vizavi de axe, Irak, Ucraina sau Marea Neagră. Dar, și dacă le-ar fi uitat pe toate, când a deschis în dimineața întâlnirii cu Băsescu „Le Figaro” și a văzut titlul la interviul dat de președintele României, „Europa nu-și poate asigura singură securitatea”, brusc memoria i-ar fi revenit.

Pentru Franța, care, de 50 de ani, dă cu bombe nucleare în atolul Mururoa, care-și centrează întreaga politică internă și externă de apărare și securitate pe independența Europei față de SUA, declarația e mortală. Este ca și cum Chirac, la București, ar fi rostit ceva de genul: „Ardealul e unguresc și a fost ocupat de români”. Din acest punct de vedere, înțelegem sacrificiul lui Chirac când l-a mai primit totuși pe Băsescu. În ceea ce privește refuzul de a comunica o dată cât mai apropiată în privința ratificării Tratatului, poate că marele om politic care este Chirac ar trebui, pur și simplu, să-și amintească faptul că este o operă la care a contribuit personal. Și să-și aducă aminte și de Mitterrand...

Eșecul vizitei președintelui Băsescu la Paris are, însă, și un aspect pozitiv: s-a testat astfel, în condiții reale, rezistența la rupere a relațiilor româno-franceze în contextul unei răceli politice fără precedent. Iar vestea bună este că ele s-au dovedit solide și sănătoase. Presa franceză a fost pozitivă față de România, la fel și declarațiile industriașilor francezi. Investițiile masive făcute de Franța în România, comerțul bilateral, dar și legăturile culturale excelente fac ca lucrurile să meargă mai departe, indiferent de temperatura relațiilor politice la nivel înalt.
Publicat de : Bogdan CHIRIEAC
Data publicării: 24 Noi 2005 - 08:07
 

Link știre   [1] https://www.fundatia-aleg.ro/index.php?name=News&file=article&sid=10239&titlu=La_Paris_e_mai_frig_decat_la_Bucuresti