Unii spun că au doar instinct, nu și inteligență – respectiv ceea ce ne place nouă, bipezilor, să înțelegem prin ”inteligență”. Iar ei ne dau cu tifla de atâtea și atâtea ori, dovedind că sunt mai deștepți decât noi. Ba ne mai iau și peste picior. Cine ei? Câinii ”noștri”. Cum ne place să-i numim, cu o naivă aroganță.
Am găsit dovezi savuroase într-o carte aparent dedicată copiilor – ”Ce pozne a mai făcut cățelul meu” (Editura Humanitas), subtitlu: ”Povești care se bucură și dau din coadă”.
Raf, câine polițist: ”Șefu`, ai înțeles cum se face, da?”
Câine de urmă, instruit să depisteze infractorii după miros. Nu are grad de polițist, ”povestea cu gradele e folclor inventat în anii `70 de scriitori români de romane polițiste. Doar în armata americană câinii au grade de subofițer, întotdeauna grad superior instructorului, pentru ca acesta să nu uite să îi respecte” – explică coechipierul (mai mult de nevoie, decât de voie) al lui Raf, ofițer de poliție. Nu avea încredere în el, deși Raf absolvise al doilea din promoția Școlii Chinologice de la Sibiu, cu media 9,68 și în prima lui zi de muncă i-a condus pe polițiști acasă la niște spărgători.
Acum misiunea era să găsească autorul unei tâlhării. Îl găsește, dar consideră că nu e treaba lui să îl și prindă, lasă asta în seama polițistului care se tot răstește la patruped, arătându-i cu degetul hoțul care sare garduri după garduri, spectacol în ziua mare în fața sătenilor consternați. Când ajunge la comanda: ”Șo pe el!”, Raf îi întoarce spatele și, plictisit, începe să lipăie apa Prutului (locul acțiunii).
Hoțul, disperat, ”se cațără pe un zid extrem de abrupt, împânzit cu tufe pline de spini”. Polițistul renunță deocamdată. Furios la culme pe ”javra care cheltuie degeaba banii poliției!”. Și care este legată punitiv de un stâlp.
În timp ce echipa de oameni ai legii studiază harta satului… un vârtej de praf în zare, tâlharul fugind spre ei strigând ”ajutor!” și dând din mâini ”ca un naufragiat spre vaporul salvării lui”.
Morala: ”Atins în orgoliul lui de câine polițist, hoțomanul de Raf se slobozise din lesă și pornise de capul lui în căutarea hoțului. Rămâne o enigma însă cum de a reușit să ni-l aducă.”
Happy end fericit: ”Toată lumea a fost fericită – Raf că s-a reabilitat și ne-a recăpătat admirația, noi că am arestat tâlharul, iar tâlharul că a scăpat cu turul pantalonilor întreg. Ba chiar ne-am trezit că hoțul nu mai prididea să-l laude pe Raf. Drept care, la întoarcere, i-am pus în mașină unul lângă altul, pe bancheta din spate, ca să se mai bucure de noua lor prietenie”.
Fetița, câine ecleziastic: ”Tu de ce nu le citești gândurile?!”
Curată, drăgălașă și prietenoasă, Fetița, ”moștenită” de parohul de la ”Sfânta Tereza” din București de la predecesorul său, nu intra niciodată în biroul preotului, stătea mereu afară, lângă zidurile casei. Cum ieșea părintele din birou și se îndrepta spre biserică, venea după el până la intrare, îl aștepta un timp, apoi pleca. Două momente deosebite i-au dat de gândit preotului, după cum mărturisește: primul – vizita unei delegații de episcopi de la Vatican. ”Fetița mi-a luat urma, cum se zice, la propriu. Megea cu botul foarte aproape de călcâiul meu. A mers așa chiar și după ce am intrat în biserică. Lucru rar, chiar excepțional, pentru că, de obicei, în biserică nu intra. Oare ce simte cățelușa asta? mă întrebam. De ce stă pe urmele mele? Ce vrea să-mi spună? La vreo șase luni după vizita delegației de la Vatican, am aflat că, în timpul acelei vizite, s-a vorbit despre o posibilă trimitere a mea la Roma, ceea ce s-a și întâmplat ceva mai târziu. Cățelușa simțise ”pericolul” și, în felul ei, îmi atrăgea atenția”.
Al doilea moment: părintele – cu bagajele la mașină, să plece pentru câteva săptămâni în Germania. Fetița ”s-a interpus între portiera mașinii, care era deschisă, și scaunul șoferului unde mă așezasem, gata să plec. Scheuna de parcă ar fi fost un copil bolnav. Până la urmă am chemat câțiva tineri și au luat-o cu forța de lângă mine. Nu m-am gândit atunci că era pentru ultima dată când o vedeam. Când m-am întors din Germania, am aflat că Fetița murise, iar tinerii mei enoriași i-au făcut o înmormântare deosebită. Au săpat o groapă într-un loc retras din cimitir, au pus o cruce, s-au rugat și au înmormântat-o. Eu nu am știut ce rugăciune aș putea să spun pentru ea, dar am considerat că durerea mea sufletească era tot o formă de rugăciune”.
Sadie, câine ministerial: ”În politică trebuie să ai nas fin”
Lord David Blunkett, ministru și politician laburist, nevăzător din naștere, a avut succesivi câini însoțitori, instruiți să se familiarizeze inclusiv cu sălile și coridoarele Palatului Westminster, sodiul Camerei Comunelor și al Camerei Lorzilor. ”În 2010, David Blunkett anunța în cotidianul de mare tiraj Daily Mail ieșirea la pensie, peste câteva luni, a unei ”prietene foarte, foarte apropiate, cățelușa însoțitoare Sadie, un metis de Labrador/retriever, după serviciul de opt ani”. Sadie urma să înceapă o viață nouă, ”cu plimbări lungi în aer liber, fugărind veverițe în parcuri și alte asemenea activități plăcute de câine pensionar”.
Acum e acum! ”În cursul vizitei de stat a președintelui Putin în Marea Britanie, atunci când el a trecut în revistă garda de onoare și soldații au prezentat săbiile cermoniale în chip de salut, Sadie a început să latre. Mi-am cerut scuze Majestății sale Regina, gazda întâlnirii, și regina a răspuns: ”Câinii au instincte interesante, nu-i așa?”.
Foto: pixabay
Articol de Gabriela Boceanu