O istorie a Coreei de Sud pe care am citit-o recent se intitulează Shrimp to Whale, „Din crevete în balenă”, de Ramon Pacheco Pardo. Titlul face referință la un proverb coreean care spune că atunci când se bat balenele, crevetelui i se rupe spinarea.
Blocată între China și SUA și chinuită de un conflict constant cu jumătatea nordică a peninsulei pe care se situează, Coreea de Sud se pregătește însă de o revenire în politica globală, pe fondul reconfigurării ordinii mondiale. Și nu se află într-o poziție slabă: nicio altă țară de mărimea Coreei de Sud nu controlează atâtea verigi critice ale economiei globale.
Samsung și SK Hynix produc majoritatea memoriilor DRAM și NAND pentru semiconductoare din lume, industria navală coreeană construiește o cincime din flota comercială globală, bateriile LG Energy Solution și Samsung SDI alimentează jumătate din piața auto electrică occidentală, iar Hyundai/Kia rămân printre puținii constructori capabili să concureze cu China pe volum.
Coreea este un nod de importanță majoră pentru configurarea lanțurilor de aprovizionare ale următoarelor decenii, și deci o miză strategică pentru SUA sau China.
Tocmai această poziție centrală a făcut că Coreea a fost construită, de la Războiul din 1950-53 încoace, ca satelit strategic american, nu ca putere autonomă. Armistițiul din 1953 a înghețat un război care, teoretic, nu s-a încheiat niciodată: cele două Corei rămân, formal, în stare de beligeranță. SUA au staționat trupe, au oferit umbrela nucleară și, în paralel, au construit „miracolul de pe Han” ca vitrină a capitalismului asiatic împotriva blocului comunist. Dependența militară a devenit dependență industrială, apoi dependență tehnologică. Coreea a crescut înăuntrul arhitecturii economice americane, nu alături de ea.
De ce persistă astăzi această dependență? Pentru că armistițiul e încă în vigoare, controlul operațional în caz de război rămâne parțial în mâinile comandamentului american, iar economia coreeană e cusută în lanțul valoric american prin restricțiile la export către China: Seul nu poate vinde liber know-how-ul de vârf fără acordul de facto al Washingtonului. E o dependență structurală, nu una de conjunctură politică. Iar posibilitatea unui război cu Phenianul înseamnă că orice provocare militară poate avea consecințe existențiale: în ciuda investițiilor mult mai mari în armament, lipsa armelor nucleare rămâne decisivă.
În Japonia, situația este diferită. Are constituția pacifistă (Articolul 9), ceea ce îi permite să refuze angajamente militare invocând legea fundamentală, și nu are un stat-frate nuclearizat la graniță. De aceea, când Trump a cerut aliaților nave în Ormuz, premierul Takaichi a putut invoca restricțiile constituționale asupra autoapărării colective pentru a refuza trimiterea forțelor militare, în timp ce Coreea a fost nevoită să gestioneze refuzul politic, cu cost intern uriaș. Orice distanțare de SUA e, pentru Seul, un act politic explicit, asumat, cu consecințe electorale directe.
Aici intervine și fractura internă. Cu aproximativ 50 de milioane de locuitori, Coreea de Sud are cea mai scăzută rată a natalității din lume, o populație activă în contracție rapidă și un sistem de pensii sub presiune uriașă.
Economic, deși are a zecea cea mai mare economie din lume după PIB, modelul chaebol concentrează puterea în câteva conglomerate, iar tinerii se lovesc de prețuri imobiliare inaccesibile și o piață a muncii polarizată.
În plan social, tensiunile de gen sunt puternice, iar rata sinuciderilor rămâne printre cele mai ridicate din OCDE.
Politic, țara a trecut printr-o criză instituțională majoră — legea marțială a lui Yoon Suk-yeol din decembrie 2024 și demiterea sa au lăsat un sistem polarizat între conservatori și progresiști.
Extern, Coreea e prinsă la mijloc: rivalitatea SUA-China pe cipuri, apropierea Phenianului de Moscova și expunerea directă la orice criză din Strâmtoarea Taiwan.
Există însă domenii în care Seulul își arată deja ambiția de a juca un rol geopolitic mai mare Sectorul cultural, de la K-drama la K-pop, este exemplul cel mai vizibil al acestei puteri soft. Guvernul investește în el miliarde de dolari în fiecare an. Astfel, din 2022, trupele coreene BTS și Blackpink sunt cele mai influente și de succes trupe din lume după majoritatea metricilor, Squid Game este cel mai de succes serial lansat vreodată de Netflix, iar Parasite a fost primul film într-o limbă străină din istorie care a câștigat premiul pentru „Cel mai bun film” la Premiile Oscar.
Pe acest fundal trebuie citit discursul președintelui Lee Jae-myung la ONU săptămâna aceasta. Lee s-a poziționat ca peacemaker-ul peninsulei, propunând o viziune în trei părți pentru coexistența pașnică cu Phenianul: respect reciproc, canale de comunicare restabilite și o cooperare mai amplă, cu un traseu declarat de denuclearizare graduală.
Lee descrie deschiderea lui Trump către Kim Jong-un ca „fereastră de oportunitate” și își asumă rolul de facilitator, știind că orice tratat de pace i-ar conferi independență strategică. Beneficiile politicii de pace față de Coreea de Nord sunt, întâi de toate, interne: Lee câștigă spațiu de manevră în raport cu propria bază progresistă, dezamorsează un dosar care a otrăvit politica coreeană timp de șapte decenii și deschide, teoretic, calea reluării proiectelor economice intercoreene. În lipsa unor garanții clare pe linie americano-chineză sau americano-rusă, Lee poate repeta doar eșecurile acordurilor anterioare.
Al doilea element, mai puțin comentat în presă, dar central, este „K-Initiative”, sau inițiativa K, bazată pe trei piloni: extinderea la nivel global a accesului la beneficiile inteligenței artificiale, accelerarea tranziției verzi și consolidarea cooperării pentru securizarea lanțurilor globale de aprovizionare cu energie. Sub acest ultim pilon, Lee a propus o „Coaliție a Contributorilor Constructivi”, un format de cooperare menit să restabilească încrederea în multilateralism dincolo de blocurile geopolitice rigide.
Coreea a mai anunțat susținerea reformei ONU și a Consiliului de Securitate. Practic, discursul lui Lee a coincis cu principalele valori și propuneri ale statelor din BRICS, mai ales a Beijingului, fără să fie nevoit să anunțe fățiș ideea unei reorientări mai departe de SUA. Să nu uităm că chiar săptămâna trecută, Lee a să trimită nave de război pentru a asigura tranzitul petrolierelor prin Ormuz, sfidând cererea publică a lui Trump. Această ambiție i se potrivește mănușă Seulului și semnalează o reorientare mai profundă, departe de pragmatismul exagerat de care dă dovadă SUA atât în relațiile cu partenerii cât și cu adversarii.
Distanțarea totală de SUA este evident nerealistă pe termen scurt și mediu — USFK, umbrela nucleară, controlul operațional și dependența tehnologică fac o ruptură structurală imposibilă fără un cost de securitate pe care nicio administrație de la Seul nu și-l poate asuma.
Ce e realist e diversificarea funcțională: adâncirea relației economice cu China, reluarea unor canale informale cu Rusia pe dosarul nord-coreean (Moscova are acum influență directă asupra Phenianului și nu poate fi ocolită într-o negociere reală) și căutarea de alte puteri medii (Golf, India, ASEAN) exact prin acea coaliție gândită ca rețea, nu ca bloc.
Rețeaua însă nu va putea niciodată evita China, iar China are nevoie de o retragere relativă a americanilor din regiune. În această logică, americanii ar rămâne prezenți pentru eventualitatea unui conflict, fără să pună constant paie pe foc. Washingtonul este dispus să își reducă influența militară în zonă în acest sens, fapt pe care l-am analizat în contextul vizitei lui Putin în insulele Kurile luna trecută (Geopolitica la Zi (87). Vizita lui Putin în Kurile și reducerea exercițiilor militare americane cu Coreea de Sud semnalează revenirea Asiei de Est sub sfera de influență chineză – Solid News).
În plan discursiv, apelurile Beijingului către Coreea de Sud de a alege autonomia strategică în locul dependenței de SUA se întâlnesc cu pozițiile dure ale lui Lee față de Israel: acesta l-a numit pe Benjamin Netanyahu „criminal de război” și a comparat acțiunile armatei israeliene cu cele ale naziștilor. Din nou, Lee a ales alinierea discursivă cu BRICS, nu cu Washington.
Va fi interesant de văzut cum își va construi Seulul aceste rețele paralele de cooperare, ceea ce ar implica și o distanțare de SUA. Dacă reușește să păstreze relația cu Washingtonul în timp ce o consolidează pe cea cu Beijingul, Coreea devine primul studiu de caz real al unei puteri medii care iese din logica blocurilor fără să-și piardă aliatul principal, demonstrând astfel ipoteza de împărțire a lumii pe sfere de influență între Trump, Xi și Putin pe care am lansat-o anul trecut.