Efemeride, dar și pentru istorie
Octavian Andronic (Ando) a scris – și scrie în continuare – despre vremea în care traiește/trăim de câteva zeci de ani, dar zilnic. El consemnează și comentează tot ce i se pare că trebuie să rămână undeva pentru viitorime și o face cu aceeași egală competență și conștiinciozitate indiferent de dificultuozitatea, încâlceala, absurditatea sau delicatețea subiectului, pe care-l tratează „la cald”, de cum s-a produs ori abia pe cale să… ªi o face în viziune și după apreciere proprie, fără să aștepte ce va mai spune mai întâi unul sau altul. Ando deapană o cronică a lumii care e doar a sa (cronica, nu lumea), indiferent la ce zice gura lumii, pe un tot mereu egal, foarte aproape de imperturbabil, insinuant și totul înfășurat parcă într-un fel de aură de imanență, de parcă ar fi vorba de buletinul de știri de dimineață al Destinului. Așa ajungi să te obișnuiești cu această litanie de dimineață, utilă, deconectantă, deloc plicticoasă, care te lasă cu senzația că lumea prin care trecem, chiar dacă nu e ea atât ușor de înțeles (sau chiar deloc, de atâtea ori sau în atâtea împrejurări), poate fi măcar povestită mai pe înțelesul tuturor, fără ură și patimă. OA are o limpiditate și precizie în expunere ca puțini alții, iar dacă din text rămân totuși nelămuriri, ți se livrează pentru o mai bună edificare și o caricatură în materie, după consacratul principiu Saint Exupery-ian „Desenează-mi o oaie!”.
E un personaj, acest Tavi Andronic în ceața presei românesti. În primul rând, cred eu, pentru că este cel mai ordonat, mai riguros și mai fără greș monitor al mersului evenimentelor. Dacă ar trebui să reconstituim deceniile pe care le-a/le-am parcurs ca viață, și am fi constrânși, ca bibliografie, la un singur autor din florilegiul de nume ale gazetariei noastre, cel mai aproape de exhaustiv (deci alegerea) ar fi Octavian Andronic. „Grefier al secolului (secolelor)” prin care a trecut și trece, ca să-l parafrazăm pe Balzac, el deapănă zilnic, precum un cronicar tihnit din vechime, firul nesfârșit al poveștii românești pre și post decembriste, atent la fiecare detaliu care are vreo noimă, ca un artist al vizualului „care – și – este” de fapt, mereu cu opinie și atitudine, dar nu pătimaș, nu intolerant și cu o dezinvoltură dezarmantă în atacarea oricărui subiect, din orice domeniu demn de interes.
Nu mă pot reține să nu înșirui măcar așa, aleatoriu, cam ce zone de „realitate imediată” cutreieră, pentru a da sama în scris, harnicul, conștiinciosul și neobositul gazetar, mereu pe fază: dezmățul de bugetar al guverului, „țigăniile” de la Primăria Capitalei, iarna fără gaze destule, „băieții deștepți” din energetică, ninsoarea care surprinde mereu edilii și chinurile deszăpezirii, prăbușirea ministrului Oprea, lăsarea de izbeliște a unui centru pentru bolnavi neuropsihici, pensia sau leafa, (ne)promovarea produselor românesti, urechi indiscrete în convorbirile telefonice, interceptări ilegale ale serviciilor secrete, baroni locali – baroni centrali, penibila ministreasă a Turismului, „comprimarea” bugetarilor, anacronismele sindicalismului dâmbovițean, „finanțatorii” penali din fotbal, promisiuni de mărirea pensiilor și salariiilor, procesele lui Stănculescu și Chițac, băncile și Banca Națională, Craiova interlopă, Dragnea-13 zile ministru, ascensiunea și prăbușirea lui Vanghelie, distrugerea sistematică a pădurilor, salariații de lux ai statului, aberațiile din justiție, declinul partidului liberal, politica de cumetrie, „coliba unchiului Boc”, cancerul generalizat al corupției, spectrul crizei, ascultări neautorizate, fabrici de diplome, scandaluri „Doi ș-un sfert”, structura parazitară a DNA etc. etc. Prea lungă enumerarea ? Poate – dar sunt doar o parte din temele atacate zi de zi de necruțătorul cronicar într-un răstimp de numai trei luni (iar el se îndeletnicește cu așa ceva de niște zeci de ani). ªi fiecare din aceste tablete e documentată beton, relatată cât mai obiectiv cu putință, judecată nepărtinitor (dar cu patos și chiar indignare, când e cazul), asezonată fie cu ceva anecdotică în plus, fie cu umor. Iar acest joc zilnic cu actualitatea al gazetarului durează de la întemeierea primului cotidian postdecembrist, „Libertatea” (de către… fatalitate! … Octavian Andronic) și până în zilele noastre, prin Agenția de știri și comentarii Amos News, ctitorită și susținută de același de neoprit gazetar Ando. Matty avea la ziarul „România liberă” rubrica de caricatura „Una pe zi”. Andronic are, de ani de zile, în „Libertatea” și „ Amos News”, cam câte „două pe zi”: un comentariu și o caricatură.
Efemeride, am zice. Da, dar și din ele se alcătuiește istoria și Ando o știe prea bine.
Este de stăruit asupra vocației certe – dar și misiunii asumate – de cronicar (fie și al clipei) a acestui gazetar, care, și astfel, se individualizează în breaslă. El este un împătimit al detaliului cotidian, fie acesta spectaculos ori (doar aparent) insignifiant și le trece la raboj atent și cu acribie, fiind convins că or să trebuiască ele odată și odată („Pac la Răsboiul!”), cândva și cumva, pentru a reconstitui, peste timp, vremurile de azi.
Citeam, zilele trecute, pe facebook-ul atât de instructiv (pentru cine știe cum trebuie – sau nu – folosit), uimirea sinceră a unui mai tânăr contemporan care mărturisea cu deplină candoare că el nu-și poate imagina cum se trăia, de fapt, în România, înainte de 1989.
Ei, ne-am putea spune, dacă ar fi fost și atunci consemnări gazetărești asemenea celor ale lui Octavian Andronic, omul nostru – și nu doar el – ar putea să-și facă o idee mai clară și mai nuanțată în chestiune. Iată de ce greșesc aceia care își închipuie, poate, că de „cronici” cum sunt cele consacrate de autorul aici în discuție n-ar fi neapărată nevoie acum când avem „atâtea clăile de fire stângi”, cum ar fi zis poetul Ion Barbu, gen internet, arhive, colecții de ziare, înregistrări audio și video etc etc.
Nu e deloc așa. Cronicile în cauză sunt 1- selective și 2- redactate „la cald”, sub presiunea evenimentului, uneori încă în plină desfășurare. A lua pulsul clipei și a consemna imediat devine, cu timpul, aur pentru cel ce se documentează despre.
Într-unul din puținele texte în care se adresează la persoana întâi (adică așa cum ar trebui să o facă în general gazetarul), Octavian Andronic explică și crezul lui gazetaresc, și proiectul „de a reține în depozitarul memoriei vorbe și fapte care, altminteri, s-ar pierde în noianul de informații de care suntem copleșiți cotidian”. Gazetarul nu ezită să respingă ideea „obiectivității” fără cusur a ziaristului-cronicar (și, prin acesta, a mass-media) pentru că, spune el, „obiectivitatea este atributul mașinilor – de orice fel, inclusiv cele de scris – nu al oamenilor cu in-sensibilități diverse”. E drept, obiectivitate absolută, în stare pură, genuină, nu poate exista, dar pondere și cumpătare, echilibru, luciditate și raționalitate – toate acestea sunt atribute salutare și benefice presei și cititorilor ei, iar Octavian Andronic profită copios de ele, în viziunea și scrisul său, sub raportul credibilității.
Cronicar al realității „în timp real”, (cum însuși remarca), el crede în utilitatea neperisabilă a înscrisurilor sale, care – spune el – sunt „evaluările din care istoricii perioadei vor putea trage concluziile atunci când pasiunile și tensiunile se vor fi stins iar obiectivitatea analizei își va putea pune amprenta pe opera lor. Acest lucru se va întâmpla, desigur nu mâine, ci peste un număr de ani, când presiunea contemporanilor nu se va mai putea exercita”. Altfel spus, lucrarea lui Octavian Andronic este dintr-un material care încă “lucrează”. Oricum, nu orice gazetar prin excelență al actualității are curajul să se mai prezinte după un timp cu texte scrise de el sub presiune în trecut.
Corneliu Vlad