Cuvânt înainte……
Principiul Arătării Pisicii
Cine a lucrat la un ziar cotidian știe cât de greu este ca un singur comentator să semneze zilnic un „editorial” sau un „cursiv”, plasat în prima pagină și dedicat fie „înregistrării” critice a evenimentului cel mai „cald” al zilei, fie diagnosticării efectelor pe care întâmplări, înfăptuiri, atitudini, comportări și inițiative de orice tip, le au asupra vieții persoanelor fizice sau juridice și colectivității. Editorialistul sau „cursivistul” responsabil informează opinia publică atât asupra faptelor ce excită imaginația și curiozitatea prin caracterul lor ieșit (uneori doar aparent) din comun, cât și, mai ales, asupra acelora ce încadrate în contextul lor natural completează sau lămuresc „spectacolul lumii”, la care participăm cu toții, ca actori voluntari sau involuntari. Și fiindcă nu există spectacol fără regizori, unii mai instruiți și mai rafinați, alții mai tentați de improvizații și scenografii de efect, alții mai volubili cu actorii sau mai brutali atât cu aceștia cât și cu mașiniștii, inginerii de sunet și lumină, femeile de serviciu și vânzătorii de bilete, comentatorul este obligat să se exprime asupra sensului acordat de regie piesei și asupra efectelor sale asupra publicului. Din „spectacolul lumii”, care se desfășoară în acte simultane, pe multiple meridiane și într-o infinitate de locuri, fac parte momente înălțătoare, banalități ale cotidianului, acte caritabile și abominabile, eroisme voluntare și involuntare, generozități și meschinării, abuzuri de tot felul și comportări deviate de la logica ce ar trebui să guverneze raporturile umane și instituționale. Pentru recepționarea corectă a mesajului fiecărei scenete din spectacolul lumii în care este integrat și micro-universul nostru național, un cronicar al timpului nostru trebuie să aibă radarul percepțiilor în stare de alertă permanentă și procesorul informațiilor mereu în activitate. Și, mai ales, precum se spune într-un jargon fals diplomatic, „să nu privească în față pe nimeni”, deoarece cum spunea Harpagon, „ochiul vede dar înșeală” și se crează riscul lipsei de imparțialitate. Format la dura școală a comentatorilor zilnici a ceea ce se vede, ceea ce se aude și ceea ce se face, Octavian Andronic a luat acum câțiva ani decizia de a-și strânge în volume, regrupate pe ani, articolele publicate zilnic sau aproape zilnic, după 1 ianuarie 2000, pe prima pagină a publicației electronice „Amos News”, simultan cotidian și agenție de presă, una dintre cele mai echilibrate și profesionale dintr-un multicolor (politicește vorbind) și pitoresc peisaj jurnalistic național, aproape permanent inundat de agresivități verbale și vulgarități greu de întâlnit în alte țări „vecine și prietene”. Putea să înceapă foarte bine cu anul 1990, când se afla solid la cârma cotidianului „Libertatea”, publicație în care se metamorfozase în viteza a cincea, sub conducerea sa, în data de 21 decembrie 1989, cotidianul „Informația”. A vrut însă să facă o operație cu valențe istorice, să repropună atenției cititorului o imagine asupra evoluțiilor din România după intrarea în Noul Mileniu, o probabilă (credințele milenariste sunt încă în plină vigoare în toate țările creștine) „cumpănă a apelor” între undele seismice ale „tranziției”, provocate de zguduirile revoluționare din și de după 1989 – suficient de îndepărtate pentru a se putea presupune că țara între timp, a pășit pe versantul unei alte ere – și vremea „intrării în normalitate”, adică vremea în care Statul și poporul și-au dat un program de viață, și-au reordonat instituțiile și electoratul, ba chiar și „cetele” politice (căci despre o clasă politică, în accepțiunea social-elitară a cuvântului nu se poate vorbi) s-au reeducat în spiritul valorilor libertății și democrației. Până acum, din seria Cronologia comentată a Mileniului III au apărut cinci volume. Acesta, al șaselea, privește anul 2005, situat temporal în urmă cu aproape un deceniu de ceea ce s-a întâmplat ieri, se întamplă azi și se va întampla mâine și până la sfârșitul anului. Depărtarea față de faptele prezentate și interpretate de Octavian Andronic la timpul lor și acum în cartea de față, simptomatic intitulată Soluția imorală, îngăduie cititorilor ce au urmărit cu atenție „aventura” (căci chiar despre o aventură este vorba) post totalitară a României, o evaluare detașată a acestora. Recompunerea a posteriori, din bucăți (fiecare dintre ele având o valoare descriptivă și un conținut interpretativ) a vieții social-politice a Țării este, în cazul volumului al VI-lea din Cronologia comentată a Mileniului III, cu siguranță mai atractivă decât o narațiune istorică bazată pe document. Faptul asupra căruia autorul a exprimat pe loc și fără menajamente, o judecată de valoare este parte a unui puzzle care la rândul său este întregul în miniatură. Spotul jurnalistic surprinde fenomenul în genuitatea sa, îl izolează de context și îi conferă funcții simbolice, în cazul în care are reprezentativitate pentru ceea ce se întâmplă în eșichierul social, politic sau cultural. În această tehnică a „spoturilor integratoare de imagine”, Octavian Andronic este un adevărat maestru și cel ce scrie acum – ca persoană care are la spate o oarecare activitate publicistică, neîmbătată de excese polemice – poate afirma cu seninătate că textele din această carte dau o imagine corectă și necruțătoare asupra situației propriei patrii din al cincilea an al Mileniului III, mileniu care dacă va merge înainte cu aceeași sălbăticie cu care a început riscă să devină cel mai scurt din istoria umanității. Este un mileniu al jefuirii, de către cei ce au forța să o facă, mai toți aflați teoretic și declarativ în tranșeele luptelor pentru afirmarea marilor principii ale libertății și democrației, resurselor umane și materiale ale planetei. La istoria acestui mileniu participă toate țările. Comentariile, legate de oameni și întâmplări, din cartea pe care am onoarea s-o prefațez, privesc, firește, Țara autorului, care este și a Dumneavoastră, distinse cititor, și chiar și a mea, dacă îngăduiți, deși de aproape trei decenii trăiesc stabil în altă parte, departe, de unde probabil îmi este mai ușor decât altora să încadrez „spectacolul României” în marele „spectacol al lumii”. Întrucât conceptul de Țară este, în accepțiunea celui care scrie, identic cu acela al Vladimirescului despre patrie („este norodul, iară nu tagma jefuitorilor”), este de datoria mea să precizez că, în condițiile tehnice actuale, prin „jefuitori” nu ar mai fi de înțeles doar „boierii” și „streinii”, ci și mai marii zilei, „boieriții tranziției” și noile beizadele (multe vechi slugi ideologic reciclate) , ariviști agresivi și șmecheri de tot felul, bandiți ce își eliberează certificate de onorabilitate, indivizi care ocupă funcțiile publice pentru a-și putea face propriile mendre, persoane publice, „aleși ai poporului” care crezându-se posesorii adevărului absolut sunt mereu pe punctul de a face gesturi necugetate și împotriva intereselor colective pentru a-și impune punctele de vedere și menține pozițiile de putere. Un concept deci, acesta al jefuitorului, cu spectru larg de acoperire, care-i cuprinde pe ce cei ce jupoaie tot pe unde trec,”jupuirea” devenind în fapt un fel de boală națională, ilustrată de comportări aberante la vârfurile ierarhiei sociale chiar și în detalii aparent fără importanță, nimicuri. Iată cum își începe autorul șirul articolelor- pilulă din anul de grație 2005, confluite în cartea ce urmează: „Odată cu alternativele la putere, politicieniii români par a fi deprins și obiceiul pârjolirii locurilor și lucrurilor pe care le lasă în urmă….Unii dintre foștii miniștri au plecat spre noile destinații ca melcii, cărând în spate tot ce se putea, pe motiv că au fost dobândite cu sudoarea frunții proprii…” („Tactica pârjolirii terenului”, 5 ian. 2005) Împotriva „jupuitorilor” s-a ridicat la sfârșitul anului 2004 un alt polcovnic, nu din Vladimir, ci din Constanța, ajuns în fruntea statului pe fundalul deteriorării grave a imaginii publice a „cabinetului Năstase”, noțiune „promovată de miniștrii guvernului 2001-2004” și în care era de întrevăzut, ni se spune de către autor, „noul cult al personalității”. „A fost (în insistența promovării de către miniștri a formulării – n.n.) – scrie Octavian Andronic – ca pe vremea comuniștilor, o debarasare de responsabilități. Eșecul electoral al PSD s-a suprapus aproape natural peste cel al „cabinetului Năstase” „. Ambițiile politice împinse la extrem au fost factorul de continuitate între „ultimele zile” (din 2004) ale „Cabinetului Năstase” și primele zile de muncă îndârjită (pentru prosperitatea patriei „jupuită” de „vechea orânduire”) din 2005 ale Guvernului României (noțiune impusă, corect, de Noul Președinte, tocmai pentru a marca ruptura cu excesiva persoanalizare, între 2001-2004, a inițiativelor politice). Problema comodității în fotoliile ministeriale și a reprezentativității edificiilor a avut imediat prioritate în fața problemei obsedante, între 2004-2005, pentru toți românii: locul de muncă.”(cf. „Ambițiile miniștrilor”, 14 ianuarie 2005) Suntem în luna iunie a anului 2014 și modul în care și-au manifestat spiritul de responsabilitate în confruntarea cu problematicile guvernării miniștrii guvernelor care s-au perindat din 2000 până acum (dar am putea foarte bine să indicăm o dată anterioară), seamănă leit cu cel semnalat de autor precum un „factor de unitate” între două guvernări de culori diferite: cea din 2001- 2004 și cea inaugurată în sunetele triumfale ale corului speranțelor (curând spulberate) de la sfârșitul lui 2004. Pe fundalul speranțelor în mai bine a unei populații bombardate constant de presa cotidiană cu informații adevărate sau mai puțin controlabile despre corupția „demnitarilor”, spiritul „înnoirii” a fost purtat în triumf la Cotroceni, cu o majoritate destul de anemică, noul Președinte fiind confruntat imediat cu problema de a avea, prin forța împrejurărilor și propriilor decizii, ca interlocutor la Palatul Victoria un guvern exprimat de coaliția căreia partidul din care provenea nu îi era „acționar” majoritar. În marșul către Cotroceni, noul Președinte, solid instalat, după defenestrarea lui Petre Roman, la cârma Partidului Democrat, de orientare declarat socialistă, l-a făcut KO tehnic pe ministrul de externe Mircea Geoană la concursul electoral din iunie 2004 pentru câștigarea fotoliului principal din Primăria Bucureștilor (scor 59,6% contra 29,8%). A contribuit se pare nu doar nefamiliarizarea pretendentului cu problemele administrației locale ci și neîncrederea în persoană. Electoratul PSD, se pare, a avut impresia că „vocația social-democrată” a fostului Ministru de Externe ar fi fost rezultatul unei revelații avute în anul 2000, după „chemarea ca ministru” în „Cabinetul Năstase”, fără a fi militat anterior în PSDR și fără a fi participat la elaborarea de strategii politice ale vreunui alt partid. O revelație asemănătoare avea să aibă un adjunct al său, Cristian Diaconescu, funcționar conștiincios al Externelor, în drum spre întâlnirea unde i s-a comunicat că va deveni ministru al Justiției în același „Cabinet Năstase”. În frânarea iluziilor de mărire ale adversarilor politici, provocate sau nu de revelații, Președintele instalat din iarna lui 2004 la pupitrul de comandă din palatul de pe dealul unde își instalase tabăra Vladimirescu în marșul către capitala Valahiei, s-a dovedit a fi un veritabil maestru. A demonstrat-o și în timpul alegerilor prezidențiale, în timpul cărora a aruncat bomba fumigenă a celor două miliarde de dolari, după el șterpelite de Primul Ministru al „Cabinetului Năstase” din avuția națională. Nu a contat, în ochii unui electorat bombardat sistematic cu cronica abuzurilor și corupției atribuite unora dintre exponenții de vază ai taberei guvernamentale, că cifra era chiar irațională: aproximativ egală cu cam 5% din produsul intern brut al anului 2003. La distanță de 10 ani „câinii de pază ai legii, libertății și democrației”, adică reprezentanții justiției, n-au dovedit încă, în ciuda zelului lor suspect în multe cazuri, afirmațiile de atunci despre „jefuitorul” din vizorul „catindatului” PD. Acesta a mai avut timp 9 ani să recurgă la împroșcarea cu tone de noroi a dușmanilor politici ai momentului, reușind aproape mereu scoaterea lor din circuit și excitând spiritele în numele „dreptății și adevărului”, adică a cartelului electoral DA, sigla curând răsuflată a alianței PNL-PD, în care, cum am spus, nu era acționar majoritar. În cazul în specie, relatat mai sus, zeloșii procurori ai Republicii, devenită între timp prezidențială „de facto” și nu „de jure”, au răscolit rapid în viața „mătușii Tamara”, fără prea mult succes, după care s-au pus serios pe treabă documentând „penal” o operație economică în care actorii erau mai mult termopane decât persoane și aprofundând, precum „carte de rezervă”, o altă operație de finanțare electorală, suspectă, ca alte mii de operații asemănătoare făcute „de-ai lor” și de-ai noștri”, pentru care se pare, ba suntem chiar siguri, nu a existat, nu există și nu va exista – ca să fim pesimiști, adică, vorba crainicului de la Radio Erevan în anii ’80, „optimiști bine informați – personal suficient de investigare aflat la dispoziția magistraturii. Insistăm și noi asupra figurii prezidențiale deoarece ea este personajul în jurul căreia gravitează viața politică și socială a României în ultimul deceniu. În cartea lui Octavian Andronic, Saga Prezidențială ocupă locul central. Firește, deoarece din 2005 încoace Președintele a ocupat spațiul politic din România cu aplombul unui aspirant Caesar. Mai în glumă mai în serios am putea spune că Domnul Traian Băsescu nu ar fi persoana cea mai puțin indicată să-l critice pe Președintele Federației Ruse, Domnul Vladimir Putin, suspect multor oameni politici, care probabil în secret îl invidiază, de cezarism și imperialism, pentru faptul că „a ocupat Crimea”, entitate geopolitică cu aproximativ 2 milioane de locuitori, dintre care aproximativ 86 % ruși, și nu „filoruși”, cum spune recenta ediție a Bibliei politice a complexului militar-industrial al Statelor Unite și a adoratorilor acestuia. Președintele Băsescu, în urma unor spectaculoase acțiuni de asalt al instituțiilor, început în 2005, după instalarea la pupitrul de comandă din Cotroceni, a chiar reușit să ocupe de unul singur România, ajutat și el de un fel de „drujină” semănând mai degrabă cu Armata Brancaleone, agitând principiul subânțeles tuturor acțiunilor sale: „cine este împotriva mea este împotriva Țării”. Președintele ales la sfârșitul lui 2004, aflat încă în exercițiul funcțiunii, nu s-a arătat prea sensibil în ce privește problematicile lipsei de locuri de muncă, regresului economic, jefuirii resurselor de către noi fanarioți, vorbitori sau nu ai limbii române, nu puțini aliați cu el, până la un punct. Strigând în permanență „hoții”, în afara campaniei electorale și în timpul ei, Caesarul nostru nautic, excelent navigator în mlaștina politică dâmbovițeană, și-a câștigat popularitate, sub scutul unei nedeclarate lozinci ce prelua o sintagmă construită pentru a-l defini pe precedentul Președinte: „sărac dar cinstit”. Omul nostru din Constanța (nu știm dacă nava „Biruința”- nume predestinat! – a tranzitat și prin Havana) a aflat probabil din povestirile învățătorilor săi despre Alexandru Ioan Cuza că popularitatea se cultivă fiind în mijlocul mulțimii, așa încât după înscăunare a decis să fie văzut de toată lumea informându-se asupra vieții publice, motiv pentru care a luat-o creanga prin oraș în Skoda personală și și-a instalat un birou alternativ la Golden Blitz. În acest local putem presupune că s-au luat decizii istorice privind întrebuințarea rațională a resurselor umane utilizabile din rândurile exponenților „noului val”. Ele au fost rapide și amețitoare: colonelul Silvian Ionescu, revoluționar fesenist provenit din fostele servicii de informații, abia numit prefect al Capitalei a fost desărcintat după cinci zile; Vasile Blaga, Președinte al PDL, a făcut o scurtă „plimbare da la Partid la Cotroceni”, unde a rămas în funcția de Consilier Prezidențial și șef al Departamentului pentru Securitate al Administrației Prezidențiale doar trei zile (de unde a fost trimis în brațele Primului Ministru, liberalul Călin Popescu Tăriceanu, ca Ministru al Administrației și Internelor); o fată bine recomandată, în perspectiva de a ferici cu ignoranța sa Consiliul Europei și Comisia de la Bruxelles, nominalizată pentru funcția de Ministru al Integrării, a avut bunul simț să se retragă (Cf. „Criza de specialiști”, 17 ianuarie 2005). Disponibilitatea sa remarcabilă – a arătat Andronic întrun articol scris după aproape o lună de la instalarea la Cotroceni a lui Traian Băsescu – de a trasa indicații în toate direcțiile, de a avertiza pe toată lumea și de a arăta întregii nații calea cea dreaptă aduce aminte de un model încă proaspăt în mintea multor români. ªi nu doar proaspăt: regretat, chiar, de către nu puținii dintre ei.” În câteva fraze se demontează mecanismul genezei autoritarismului prezidențial: „În fața riscului și temerilor de tot felul oamenii au început să regrete absența unui far călăuzitor și au privit cu neîncredere principiul separației puterilor, ca o formă disimulată a fugii de răspundere.”Speranța ziaristului, după care „elanul prezidențial se va tempera, probabil, odată cu primele restricții constituționale care vor face ca unele dintre acțiunile sale să nu mai poată avea acoperirea și efectele așteptate”, nu s-a împlinit. Așa cum nu s-a împlinit nici credința sa în imanentismul virtuților taumaturgice ale timpului: „Deocamdată, domnul Băsescu – scrie în încheiere Comentatorul – domnește cu aplomb într-o Republică Prezidențială Română, aflată în tranziție spre Republica Constituțională.” Ce înțelegea la ora respectivă Octavian Andronic prin „Republică Constituțională” îmi este destul de greu să descifrez: mai mult ca sigur se referea la o Republică în care reprezentantul ales al instituției prezidențiale să nu răstălmăcească după propria voință nici litera și nici spiritul Constituției, profitând de imperfecțiunile – inerente, formale sau substanțiale – acesteia. Orice persoană bine instruită, cu o cultură solidă, cunoscătoare a regulilor distribuirii puterilor și competențelor prin mecanismele constituțiilor republicane nu poate, după o grijulie analiză a modului exercitării puterilor de către Președintele României ales în 2004, „în sarcină” în 2005 (și încă în scaun), să nu constate că în multiple ocazii instituția pe care a reprezentat-o a încetat a fi factorul de echilibrare a raporturilor instituționale în Stat și că a devenit ea însăși o problemă pentru funcționarea mecanismelor politice ale acestuia. Hiper-activismul prezidențial este comparat într-un articol al lui Octavian Andonic de la începutul lui martie 2005 cu activitatea seismică de la cotul Vrancei. „‘Cutremurul Traian’ s-a manifestat – scrie autorul – cu violență la începutul săptămânii, în timpul ședinței CSAT. Seismul a avut două momente în care acele instalațiilor de înregistrare au oscilat amplu: odată la proclamarea noii ‘doctrine preventive’, care ar trebui să dea dreptul României să atace și să anihileze cuiburile teroriste care ne-ar putea afecta, oriunde se află acestea în lume; și a doua oară, când președintele a propus ca printre motivele care ar putea conduce la decizia unor alegeri anticipate să se numere și ‘proasta guvernare'”. Sper că cititorul (nepărtinitor al) acestor rânduri poate fi de acord cu mine că este greu de imaginat intervenția „preventivă” – în urma unui ordin prezidențial – a unei trupe aeropurtate române, în Yemen să zicem, teren predilect de regrupare a multor elemente quaediste. „E de datoria noastră, crede Președintele – scrie Octavian Andronic cu humor – să nu așteptăm ca fijienii (locuitorii insulelor Fiji – n.n.) să ne atace cu avioane deturnate Casa Poprului sau Palatul Cotroceni, ci să-i buimăcim preventiv la ei acasă”. Cât despre „alegerile anticipate” cauzate de „proasta guvernare” suntem ori în domeniul iresponsabilității ori în cel al glumelor proaste: majoritățile se fac în Parlament și de ele Președintele doar poate lua act, pentru a proceda în consecință. Supratitlul articolului dedicat intrării Președintelul cu ambele cizme în problematicile politicii externe și interne dintr-o perspectivă „interventistă” este excesiv de elegant formulat: „Exorbitantele visuri ale lui Băsescu de schimbare a Guvernului recurgând la CSAT” (cf. „Cutremurul Traian”, 4 martie 2005). Cele două segmente ale teoriei politice băsesciene ilustrate mai sus merită măcar o scurtă evaluare psihologică. „Pe fond”, ca să folosesc expresia recurentă din intervențiile publice ale unuia dintre foștii directori ai S.I.E., generalul locotenent Ioan Talpeș, ambele „luări de poziție” prezidențiale din respectiva ședință a CSAT sunt expresia unui sindrom al atotputerniciei contaminat de megalomanie. Derularea evenimentelor din 2005 a pus în evidență că ceea ce se părea a fi o excitație pasageră a unui personaj imprevizibil era,”pe fond”, o boală cronică. A cărei simptomatologie este pusă în evidență în carte fără ostentație sau polemici răuvoitoare. Îmi face plăcere să subliniez că Octavian Andronic nu a depășit nicicând în activitatea sa jurnalistică limitele deontologice ale limbajului jurnalistic, chiar atunci când a fost vorba de fapte ce au excedat cu mult limitele bunului simț. Din respect pentru instituția pe care Traian Băsescu a reprezentat-o în 2005 (și pe care încă o mai reprezintă), autorul a tratat cu eleganță și civilizat fiecare exploit al noului aspirant la condiția de „cel mai iubit dintre pământeni”. În ce privește interventismul cezarist, Președintele nu și-a deziluzionat nicicând admiratorii. Nici nu a avut răgaz Guvernul format de Călin Popescu-Tăriceanu să se dezmeticească din împlinirea visului feeric al unei instalări neașteptate la „Palatul din Vale” că vajnicul nostru Președinte, intuind slăbiciunile inerente ale Alianței DA, atârnată în Parlament de un fir de ață de care puteau trage, prin Regulament, doi președinți exprimați de PSD – la Cameră (Adrian Năstase) și la Senat (Nicolae Văcăroiu) – , a dezlănțuit o campanie de critică împotriva prestației politice a Guvernului, prestație care nici măcar nu putea fi evaluată în câteva săptămâni. S-a recurs, cu efecte devastatoare pentru stabilitatea construcției politice alternative, pe care chiar Președintele pretindea că o întruchipează (sintetizând-o în atotcuprinzătoarea noțiune de filosofie social-economică „hoții! –n.n.), la discreditarea Guvernului abia format, față de care s-au exprimat „nemulțumiri” și s-a „adus în discuție varianta unui premier de rezervă pentru situații speciale: Theodor Stolojan”. Cu alte cuvinte, precum scrie și Octavian Andronic, „într-un limbaj mai plastic, lui Călin Popescu Tăriceanu i s-a arătat pisica”. Trebuie să precizăm că este vorba de o pisică neagră și să reamintim cititorului că tehnica „arătării pisicii” a ajuns la apogeul „rafinamentului” în anii de deplină afirmare a „umanismului socialist”, promovat de Vulturul Carpaților cu ajutorul instrumentelor de represiune binecunoscute. Gurile rele spun – dar noi refuzăm să credem – că Președintele a aderat de tânăr la teoria spiritului benefic pentru democrație al arătării pisicii. A posteriori nu se poate să nu fim de acord cu considerațiile de atunci ale lui Octavian Andronic: „Nici ambiția lui Băsescu de a forța anticipatele nu este o toană și nici pisica arătată lui Tăricenu un simplu capriciu. Și probabil nu va ezita să facă „totul” pentru a-și atinge obiectivul.” (cf. „Arătarea pisicii”, 12 martie 2005). Participarea Președintelui la viața publică din 2005, așa cum apare ea din perspectiva în care este pusă de articolele lui Octavian Andronic, stă sub semnul voluntarismului, imprevizibilului, asumării – în multe situații – unor puteri aflate în cel mai bun caz pe muchia prevederilor Constituției, partizanatului afișat fără jenă, disprețului pentru părerea altora. Consecvența a mers, în exprimările și faptele Președintelui, mână în mână cu inconsecvența. După ce un an întreg l-a ținut în șuturi pe Tăriceanu, fluturându-i spectrul anticipatelor și presând din toate părțile pentru unirea Partidului Național Liberal cu Partidul Democrat – operație încheiată abia în 2007, prin fuzionarea acestuia din urmă cu Partidul Liberal Democrat, desprins în 2006 din PNL, în urma „luptei fracționiste fără de principii”, de matrice comunistă, de el însuși încurajată, recurgând la „bunele servicii” ale lui Theodor Stolojan – declară senin la sfârșitul anului 2005 că guvernul acestuia a fost „cel mai bun guvern postrevoluționar”. Evident nu era așa, din moment ce, cum bine arată Cronicarul, acesta fusese „un guvern de strânsură, cu oameni neportiviți la locuri nepotrivite, cu anonimi incapabili de vreo acțiune notabilă sau cu politicieni harnici la gură, dar moi în fapte. Un guvern care nu a reușit să gestioneze nici una din crizele prin care a trecut. Care și-a irosit timpul și forțele omorând găini (aluzie la „faptele de arme” ale ministrului Flutur în timpul „crizei aviare” – n. n.) sau distrându-se la mare în timp ce apa lua cu totul localități întregi”. (cf. „Executivul anului”, 31 decembrie 2005). Sunt prezentate în carte, fără exces de narativism, modalitățile scandaloase de gestionare a politicii externe a României, unde megalomania la care ne-am referit iese în plin în evidență. Între cele două „axe” ale măreței strategii băsesciene – „Axa București – Londra” și „Axa București -Washington” – a fost introdusă „strategia paralelă” de propulsare a lideratului regional al României în zona Mării Negre. Efectele ei ar fi trebuit să aibă ca rezultat ștergerea tristei amintiri istorice a „lacului rusesc”. Cele două fregate ale Marinei Naționale, aflate cândva în drum spre cimitirul marin al navelor militare britanice, cumpărate de la englezi, revopsite și reînarmate de la zero, au fost probabil pentru neînfricatul Comandant al navei „Biruința” (oare pe unde o mai fi navigând și sub ce pavilion?) garanția surclasării capacității de foc a flotei ruse. Infirmând însă viziunea geopolitică optimistă a Președintelui României, flota rusă, a rămas înfiptă, de curând mai stabilă ca oricând, la Sevastopol; aviația sa de suport a ținut chiar să fie reprezentată în iunie 2014 în cerurile extra-constănțene de un Suhoi 24 ce a survolat de 12 ori în 90 de minute, în ape internaționale, un distrugător al Statelor Unite, Donald Cook, aflat și el, tot demonstrativ, în largul celui mai mare port de pe „lacul rusesc”. Cuvinte ceva mai cumpănite ne-ar feri probabil mai bine în raporturile internaționale de „întâlniri prea apropiate”. Tot insistând pe doctrina celor două „axe” Președintele a cam uitat, în 2005, că „toate drumurile duc (mai nou) la Bruxelles” și că acolo un cuvânt de spus îl au mai ales Germania și Franța (uneori de comun acord, dar nu foarte des, cu Marea Britanie) , ai căror conducători se pare că nu au găsit de bon-ton să le fie subapreciate public pozițiile de parteneri principali în cadrul U.E. Explicațiile date lui Jacques Chirac de Traian Băsescu, în timpul unei primiri destul de reci la Palatul Elysée (21 noiembrie 2005), în legătură cu valorile semantice din formula definitorie „axelor” i se par Cronicarului „lipsite de tact”, concluzia sa fiind că „președintele ar trebui să pună mâna pe carte și să învețe câte ceva din abecedarul diplomației de care nu se poate lipsi la „extern”, precum la „intern”, cu atât mai mult că nici consilieri pe aceste probleme nu mai are” (cf. „Diplomația originală a lui Traian Băsescu”, joi 24 noiembrie 2005). La distanță de un deceniu de când s-au constatat gravele carențe în asimilarea „abecedarului diplomației” de către personajul cel mai important în stat, constatăm, fără stupoare, că în atitudinea acestuia în abordarea relațiilor internaționale nu s-a modificat mare lucru. Excesul de dezinvoltură generează aventurism; exemplară în această direcție este „experiența ” Năstase! Modificarea raportului între forțele politice configurat de alegerile parlamentare la sfârșitul lui 2004 a fost un obiectiv urmat cu stăruință de Președinte în 2005. PSD-ul a dobândit cele două funcții principale în cele două camere într-un moment în care Alianța DA nu era sigură că va putea avea majoritatea necesară. Este neîndoielnic faptul că în decembrie 2004 noul Președinte și-a supralicitat – nu scriem, precum se vede, „le-a încălcat” – prerogativele recurgând la prevederea constituțională ce îi permitea să numească un premier care nu neapărat ar fi trebuit să fie reprezentantul partidului cel mai bine plasat. Cu perseverența caracteristică a găsit mai apoi modalitatea de modificare a asset-ului parlamentar prin modificarea regulamentelor și interpretarea, pro domo, a prevederilor Constituției. (cf.”Gherila politică”, joi 13 octombrie 2005) Abia în martie 2006 „principalul inamic”, Adrian Năstase, a „fost scos din cărți”. Până atunci însă, pe tot parcursul anului 2005, s-a desfășurat în parlament o luptă de uzură, fără invingători și învinși, pitorească și nu rareori vulgară, definită de Octavian Andronic, pe bună dreptate, „gherilă politică” , alimentată în subterane și la vedere de impulsuri plecate de la Cotroceni. O gherilă complicată și mai mult de luptele interne din partide și apariția de noi tabere, precum s-a întâmplat în PSD, al cărui proces de destructurare, alimentat de ambițiile fără suport într-un electorat propriu „în teritoriu” și fără program ale unor lideri născuți în eprubetă i-a smuls lui Răzvan Theodorescu exclamația memorabilă: „Partidul a ajuns în punctul cel mai înalt al democrației: nimeni nu mai are nici un fel de autoritate” (cf. „Culmea democrației”, miercuri 19 octombrie 2005) Tematicile „cursivelor” lui Octavian Andronic pătrund în nervii cei mai sensibili ai societății românești . Grijuliu se arată autorul cu problematica raporturilor între putere și justiție, raporturi ce au tins a reconfigura peisajul politic și reface cartografia distribuirii „zonelor de influență”. Comentând Raportul de țară al Comisiei Europene din octombrie 2005, în care se sugera ca justiția din România să-și îndrepte atenția asupra „peștilor mari” care „zburdă prin apele tulburi ale tranziției” , Octavian Andronic întrezărește un pericol real. „Semnalul dat de Bruxelles – scrie el – pune justiția reformată în fața unui examen care poate avea consecințe dramatice. Dacă procurorii se vor năpusti, în maniera campaniilor de altădată, animați doar de dorința de a găsi probele incriminatoare, cu orice preț, ei vor pune în pericol însăși noțiunea de justiție, pentru că democrația înseamnă drepturi egale și pentru oamenii cinstiți și pentru infractori, până în momentul stabilirii vinovăției” (cf. „Liber la „vânatul mare” „, vineri 28 octombrie 2005). Nu este un secret pentru nimeni că din 2005, în urma procesului de „macoveizare”, încurajat de Președinte, care a intervenit, nu doar o singură dată până și în”bucătăria internă” a CSM, unele sectoare ale magistraturii, în special procuraturile, au aplicat proceduri selective, „blindate” ideologic de „prețioasele indicații” venite de la Bruxelles prin „Vocea Cotrocenilor” și viceversa. „Ce vrea Europa asta de la noi ?” se întreabă retoric Octavian Andronic într-o intervenție a sa. „Cu siguranță – își răspunde singur – nu atât ca noua Putere să umple demonstrativ pușcăriile cu reprezentanți ai vechii Puteri, Europa vrea, cum a vrut și până acum, ca România, prin cei care o administrează, să închidă juridic cât mai multe dintre portițele prin care se ițeste corupția” (cf. „Invizibila reformă a Justiției”, luni 12 septembrie) Din păcate, de la bun începutul emanării „recomandărilor” din Rapoartele de țară lucrurile nu au mers în acest sens. Au fost arestați cu precădere cei care „nu sunt de-ai noștri” și printre urechile acului justiției s-au strecurat, după prestarea, conform practicilor feudale, unui alt „jurământ de fidelitate”, făcut către potentatul zilei, oligarhi „de viță nouă”, dar cu moravuri deja cunoscute, cândva răsfățați ai PSD și salvați de guvernările acestuia de la condamnări sigure într-o țară cu justiție nesigură. Pe de altă parte nu sunt multe de spus în această privință; viața este oricum mai tare decât literatura, fie ea și juridică. Nu putem renunța la conectarea unor situații la înțelepciunea proverbului romanesc ce începe cu formula „peștele de la cap…”șamd: în 2005 un dosar „neglijabil”, intitulat „Flota”, era trimis la plimbare până în 2009 (cf. „Balonul de oxigen”, 13 iunie), după care i s-a pierdut urma, prin prescripție, mi se spune. Dar să încercăm să închidem cercul. Anul 2005 a fost un an de glorie pentru unii,de pasiune pentru alții și temeri pentru ziua de mâine pentru cea mai mare parte a populației. Cel mai senin personaj al anului a fost, fără îndoială, Ministrul Afacerilor Externe, Răzvan Ungureanu: el a avut timp disponibil să reflecteze asupra suișurilor și coborârilor vieții, sus între nori, între o decolare și o aterizare. Se pare că în acel an a parcurs cu avionul peste 82.000 km (cf. „Ocolul pământului cu Ungureanu”, joi 29 decembrie), echivalentul a două înconjurări ale globului pe deasupra Ecuatorului, ceea ce nici nu este mult dacă ne gândim că un personaj al lui Jules Verne ocolea pământul în 80 de zile și deci l-ar fi putut ocoli de două ori în 160 de zile (și nu în 365) utilizând prevalent trenul și corabia! De sus totul poate fi privit cu seninătate! Deasupra Chinei, privind prin hublou, se putea probabil reflecta asupra faptului că un miliard și jumătate de locuitori se află în anul Cocoșului, în timp ce în România, peste capetele a 20 de milioane de locuitori, domnea, în toată splendoarea sa, spectrul anului Pisicii. Prestația diplomatică a ministrului nu a fost prea tulburată, în 2005, de această arătare, nici dinspre partea șefului direct, nici dinspre partea relațiilor bilaterale sau multilaterale condimentate de blândele amenințări din septembrie al comisarului Scheele în legătură cu necesitatea unor „reforme vizibile în justiție” (cf. „Invizibila reformă a Justiției”, 12 septembrie 2005). Liniștea relativă a vieții Ministrului, devenit în timp record profesor universitar (2007), spre sfârșitul experienției în clădirea din Aleea Alexandru, s-a datorat și faptului că în primele două luni ale anului 2005 Statele Unite ale Americii – principalul interlocutor în politica externă a României – au avut la București un ambasador excelent. Care pe lângă faptul că își cunoștea menirea și obligațiile mandatului era și o persoană de bun simț: Jack Dyer Crouch II (acreditare 16 iulie 2004- sfârșit de mandat 28 februarie 2005). A avut puțin timp la dispoziție ca să șteargă deplorabila „prestație” a predecesorului său Michael Guest: în repetate rânduri acesta își depășise sfera competențelor intrând, prin declarații inoportune, cu picioarele în politica internă a României. Fapt ce se va repeta după sosirea ca ambasador a „contributorului” magnat Nicolas Taubman (acreditare 5 decembrie 2005) care va deschide seria intervențiilor fățișe și a altor ambasadori ai „marilor puteri” prietene , capetele și pivoții „axelor” băsesciene. Taubman și-a permis luxul, în anul următor (2006), sub privirile aceluiași Ungureanu, să intervină în problema reformulării legislației penale din România, fără ca cineva să-i atragă atenția că țara în care-și reprezenta guvernul este un stat suveran și că legile le face Parlamentul în virtutea aplicării principiului suveranității populare conferitoare de mandat. Crouch, dimpotrivă, a evaluat corect, printre altele, în public, atât consecințele pozitive pe termen lung ale stabilității macroeconomice asigurate de „fosta guvernare” (expresis verbis: cf. relatări din presă privind dezbaterea publică din 28 ianiarie 2005 dedicată „prosperității României”, cu participarea lui Tăriceanu), cât și începuturile unui amplu program de lărgire a comunicațiilor rutiere, util în primul rând dezvoltării economice și relațiilor comerciale. Urmarea a fost, cum corect scria recent fostul prim ministru Adrian Năstase, suspendarea timp de doi ani a lucrărilor la Autostrada Transilvania. Dacă „noua guvernare” era atât de grijulie de soarta țărișoarei aflată, până în decembrie 2004, pe mâna „corupților”, ar fi trebuit să găsească rapid o soluție constructivă de renegociere, care oricum ar fi dus la umflarea costurilor medii pe kilometru, prețul inițial fiind, cum promovatorul metodei arătării Pisicii știa foarte bine, de când era „la opoziție”, sub nivelul fezabilității. La sfârșitul anului 2005 după profunde ceasuri, zile, săptămâni și luni de gândire în răzgandire a substanței contractelor făcute de „vechea orânduire” se construiseră doar zero kilometri de autostradă. (cf. „Programul de autostrăzi: kilometrul zero”, 24 decembrie 2005). La zece ani distanță de acel moment de congelare a inițiativei, bilanțul în acel sector este încă dezastruos. Dar să revenim la „politica externă” și la suveranitate. În anul 2004 s-a luat decizia creării de baze militare ale altor țări (practic doar ale SUA – ca expresie a NATO) în țara noastră. Octavian Andronic are o oarecare ezitare în a defini situația. Observă că „este greu de decelat” dacă aceasta „reprezintă o necesitate strategică a aliaților noștri și cât la sută o recompensă pentru bună purtare”. Mă limitez să remarc faptul că nu „pentru bună purtare” se instalează, de către cine este în stare să o facă (a se citi „a o impune”) baze militare în alte țări. În principiu, cine scrie nu ar avea nimic împotriva creării unor baze ale unei forțe militare comune a Uniunii Europene (de genul aceleia de „intervenție rapidă”, întrevăzută platonic la orizont) pe teritoriul României sau Bulgariei sau Poloniei etc. „Cedările de suveranitate” ale României se pot face însă, după umila noastră părere, doar în favoarea unei comunități la care s-a aderat programatic, asumându-și obligații în domeniul uniformizării procedurilor de guvernare, pe principii federative, nu unui singur partener dintr-o alianță militară cu care, în rest, avem raporturi bilaterale definite de alte înțelegeri. Imunitatea de care se bucură militarii Statelor Unite în țările în care acestea au baze este inacceptabilă și în afara principiilor de drept. Este poarta spre amestecul în treburile proprii ale unei țări și indirect ale Marii comunități transnaționale, U.E., din care facem parte. „Indiferent însă de amestec – scrie Octavian Andronic -, rezultatul este însă unul foarte concret și pentru prima oară în istorie dispunem de o protecție pe care o dorim și care nu ne este impusă. Această umbrelă militară este, în același timp, o garanție pentru posibila infuzie de capital venită din aceeași parte a lumii”. (cf. „Bazele americane și nota de plată rusească”, 12 decembrie 2005). Afirmația de mai sus necesită un comentariu mai aprofundat decât acela pe care îl putem face în această ocazie. Expresia „nu ne este impusă” poate fi echivalată, în condițiile geopolitice date, cu expresia „servitute acceptată”, adică ceva de genul „servituții de trecere” acordate unui vecin pentru a-și cultiva grădina sau, caz posibil, pentru a ajunge, la grădina altcuiva. De când este stat unitar România se găsește pentru prima oară în situația semnalată de Comentator: după câte se știe, după 1958 chiar și trupelor „aliate” din Pactul de la Varșovia li s-a refuzat prezența stabilă în România. Mi se pare, pe de altă parte, că doar printr-un generos exces de optimism „umbrela militară” poate fi considerată „o garanție pentru posibila infuzie de capital venită din aceeași parte a lumii”. În afara cazului în care sunt considerați „investitori strategici”, adică purtători de „infuzii de capital”, și tipi precum cei de la Noble Ventures, care au lăsat în urma lor, la Reșița, pârjolul și amintirea neobrăzării unei cereri de despăgubiri după jefuirea unei mari industrii, Combinatul Siderurgic Reșița. Jefuire de altfel „infierată” punctual de Comentator, pentru care „respectivii investitori strategici erau niște escroci” (cf. „Metoda țeparilor strategici”, 2 octombrie 2005). Înainte ca unele guverne din U.E. – și nu doar ele – să dea lecții de morală României, îndemnându-i guvernul să lupte pe viață și pe moarte împotriva corupției, ar fi cazul să-și țină în frâu, chiar acasă, propriii escroci, de care oricum România nu duce lipsă. Arătândule pisica chiar înaintea începerii călătoriei „de afaceri”. Anul 2005 a fost pentru România un an complex și dificil, care a marcat începutul unui deceniu al „arătării pisicii” chiar în situații în care politicienii îndrăgostiți de acest patruped ar fi comis un act de decență și de stimă față de propria țară dacă ar fi vărsat mai puțin venin în public și ar fi fost mai concentrați asupra gravelor problematici create de violenta polarizare socială, accentuată de corupție și abuzuri, fenomene care pentru cei aflați la putere ar fi privit, prin excelență, doar partea politică adversă. În anii de după 2005, prin reechilibrarea forțelor de pe eșichierul intern și unele semi-coabitări între Președinție și Parlament sau între acesta și un guvern de altă culoare decât al suporterilor Președintelui, veninul a fost „exportat” în scopul intoxicării instituțiilor internaționale și acreditării ideii că justiția poate funcționa în România doar în sens unic, pilotat împotriva adversarului politic declarat corupt în principiu. Denigrarea „în afară” a adversarilor politici din interior nu a fost de natură să întărească autoritatea puterii și prestigiul său, astfel încât în 2009 un fost ambasador al Statelor Unite în România (în funcție din noiembrie 1997 până în martie 2001), persoană inteligentă și cu umor, James C. Rosapepe, nu s-a putut abține de a constata, într-un interviu acordat cotidianului „Jurnalul Național”, că „cel mai bun lucru pe care românii pot să îl facă e să își vorbească țara de bine.” Desigur, evantaiul problematic al articolelor din care este recompus segmentul 2005 din Cronologia comentată a Mileniului III este mult mai larg decât am încercat noi să-l prezentăm. Cititorul participant la istoria națională a ultimelor decenii sau chiar doar a ultimului deceniu se regăsește într-un cadru cunoscut, condus de pana expertă a unui interpret senin, elaborator de texte „sine ira et studio”, ale cărui relatări corespund constant realității și ale cărui opinii sunt constant pragmatice. Îi lăsăm deci cititorului plăcerea de a integra singur modestele noastre considerații. În ce ne privește rămânem de părerea că tranformarea, în 2005, metodei „arătării pisicii” în principiul cardinal al activității politice,în defavoarea efectivului consens politic pentru realizarea reformelor necesare după o tranziție chiar confuză, privită din perspectiva obiectivelor de interes comun ale societății, a lezat încrederea unei bune părți a cetățenilor în unele instituții fundamentale ale Statului, fapt reflectat în opțiunile fluide ale electoratului în ultimii ani. Ar fi fost, desigur, preferabil ca în 2005 principiul (arătării) Pisicii să nu fi avut tendința de a deveni practică politică și să se fi tins spre fundamentarea etică a unui alt principiu, generos, în măsură a modifica, prin consens național și participare, legile și moravurile, în scopul concentrării energiilor țării în jurul unor obiective împărtășite: Principiul Speranței. Nu este neapărată nevoie să citești reflecțiile docte din cartea lui Ernst Bloch (Das Prinzip Hoffnung) pentru a-i înțelege esența. „Spiritele directoare” ale națiunii, sau cei ce pretind a recita acest rol, l-ar putea identifica chiar în sfera propriei responsabilități, a propriei culturi, a propriei conștiințe, dacă acestea coexistă în aceeași persoană și se sprijină una pe cealaltă. Desigur, generalizarea unei asemenea atitudini ține de domeniul utopiei. Un de neuitat personaj, aristocrat fascinant și de o remarcabilă inteligență practică, formula în romanul Mânăstirea din Parma al lui Stendhal o frază valabilă pentru mai multe anotimpuri: „Politica nu este o luptă între bine și rău, ci o opțiune între preferabil și detestabil”. Care din cele două opțiuni au caracterizat în 2005 demersurile politice a fruntașilor vieții publice și din România, atât ale acelora ce țineau în mână hățurile treburilor țării cât și ale opozitorilor, cititorul își poate confrunta părerile cu autorul Soluției imorale. Ale cărui păreri sunt formulate cu claritate.