In conditiile polarizarii fara precedent a politicii romanesti si a electoratului, in functie de doua centre politice, PSD+PUR si Alianta DA, si a concentrarii bazinelor electorale in jurul a doi candidati socialisti, Adrian Nastase si Traian Basescu, aparitia peste noapte a nenumarati aspiranti la Presedintia tarii este halucinanta. In ce scop candideaza acestia? Cine se afla in spatele unor demersuri sortite, din start, esecului? Cine pierde si cine castiga din aceasta manevra politica la scara nationala? Pentru a intelege, va trebui sa facem recurs la zbuciumata istorie post-decembrista. Moda politica lansata de Iliescu, la inceputul anului de gratie 1990, prolifereaza. Ce s-a intamplat atunci, in corespondenta cu ceea ce se intampla acum? Dupa ce a confiscat Revolutia, printr-o lovitura de stat magistral executata cu sprijinul Armatei si Securitatii, Iliescu urma sa faca fata, in continuare, unei presiuni populare extraordinare, care incerca sa impinga Romania pe calea pluralismului politic, impunand alegeri democratice. In conditii normale, Frontul Salvarii Nationale, transformat in partid, putea participa in alegeri fara concurent, dar atunci am fi avut, in mod evident, tot o dictatura, sau intra in competitie cu alte formatiuni, cu riscul insa de a pierde alegerile. Sa nu uitam ca, peste noapte, se reactivasera cele trei partide istorice, social-democrat, liberal si crestin-democrat. Singura solutie pentru a se mentine la putere, pe care o avea experimentatul politician comunist Ion Iliescu, era organizarea unei mari diversiuni. Si anume inventarea unor partidulete - manevrabile de catre el - cu ajutorul carora sa poata obtine majoritatea necesara in CPUN, prima forma de conducere democratica a tarii. Ceea ce reprezenta balonul de oxigen necesar consolidarii puterii provizorii in vederea preluarii ei definitive. Aceeasi situatie si in ceea ce priveste competitia prezidentiala care a urmat. Cu cat erau mai multi candidati, cu cat erau mai multe voci care se adresau opiniei publice, impactul principalilor sai adversari politici, Ratiu si Campeanu, se diminua. In harmalaia generala, mesajele partidelor istorice si ale candidatilor prezidentiali autentic democrati se pierdeau in neant. Sarcina de a crea, intr-o cadenta halucinanta, pe banda rulanta, partide politice si lideri a revenit mai multor persoane din anturajul lui Iliescu, intre care Virgil Magureanu si N.S. Dumitru. Clonele lansate de acestea si-au indeplinit misiunea in 1990. Si ele au fost reactivate de cate ori Iliescu a avut nevoie. Si in 1992, si in 1996, si in 2000. Au disparut in neant Contele Zambra sau Bratianu Cartof sau Cornescu Ring, dar au aparut alte clone, cu alte nume, indeplinind insa, fatalmente, acelasi rol. Cinstit vorbind, Iliescu a creat o moda. Un stil politic. Astfel incat, pe langa marionetele sale, au aparut si personaje auto-fabricate. La inghesuiala, au incercat si deseori au reusit sa intre in competitia prezidentiala indivizi dezechilibrati psihic, dezaxati, atinsi de megalomanie, innebuniti sa profite de ocazie si sa se dea mari pe sticla televizoarelor, in postura de buric temporar al lumii. A treia categorie de dalmatieni prezidentiali este alcatuita dintr-un fel de sinucigasi politici, politicieni de mana a saptea care, impinsi sau nu de anturajul lor, isi imagineaza ca ar putea profita, in luna campaniei electorale, de oportunitatile oferite de democratia romaneasca, pentru a se transforma in locomotive electorale si a ridica stacheta partidului la cinci la suta. Confectionati sau nu in laboratoarele sofisticate ale brokerilor de putere, dalmatienii sunt sortiti esecului si nu fac, finalmente, altceva decat sa construiasca un nor de ceata, sa buimaceasca electoratul, sa disipeze atentia de la adevaratii concurenti si sa sacrifice voturile naivilor care vor pune stampila pe ei. In final, este vorba de o bataie de joc electorala. Teoretic, pluralismul inseamna mai multe voci, mai multe opinii, mai multe optiuni pentru populatie. Cu o singura conditie: ca batalia politica sa nu se transforme in debandada si circ. Este relativ usor sa strangi 200.000 de semnaturi pentru a candida la Presedintie. Cu atat mai mult cu cat semnaturile false nu se prea verifica. Sa profiti de aceasta pentru a obtine timp de antena. Sa profiti de timpii de antena pentru a bate campii si a spune, in numele democratiei, vrute si nevrute. Sa pacalesti cativa naivi, sa aduni cateva voturi si apoi sa pleci acasa. Pentru a mai reveni sau nu peste patru ani. Dar ce se intampla cu voturile pierdute astfel? De obicei, ele sunt smulse electoratului de dreapta. Si se redistribuie, in special, partidelor si liderilor de stanga. Rezultatul final nu mai corespunde intru totul optiunilor reale ale electoratului. Si diversiunea reuseste. Voi reveni maine.